O idee de weekend altfel
Cristina își dorea de multă vreme să vadă Castelul Bran cu ochii ei, nu doar din fotografiile găsite pe internet. Radu, soțul ei, s-a gândit că nimic nu s-ar potrivi mai bine ca surpriză de ziua ei decât o zi întreagă departe de București, la munte, la castel, fără telefoane care sună de la birou și fără liste de cumpărături. Amândoi lucrează program lung de luni până vineri, iar ideea de a petrece o sâmbătă întreagă în mașină, la dus și la întors, obosiți încă dinainte să ajungă undeva, nu suna deloc ca o sărbătoare.
Așa a apărut ideea de a lăsa mașina proprie în garaj și de a chema un șofer personal pentru toată ziua. Radu a găsit pe internet un serviciu de curse fixe din București spre Brașov și zona Bran, a sunat cu câteva zile înainte, a stabilit ora de plecare și traseul de întoarcere, iar restul a fost, cum spune el, „mai simplu decât să comanzi o pizza". Fără griji legate de parcarea de la castel, fără oboseala acumulată la volan pe drumul de munte și, mai ales, fără perspectiva de a conduce amândoi seara, obosiți, pe un drum aglomerat de turiști întorși de la aer curat.
Plecarea din București
Șoferul a ajuns exact la ora stabilită, în fața blocului din cartierul Titan, cu câteva minute înainte, cât să nu-i grăbească pe cei doi și nici să-i facă să aștepte. Mașina era curată, cu aer condiționat pornit dinainte, cu apă rece la îndemână pe bancheta din spate. Cristina a remarcat imediat diferența față de o plecare obișnuită la drum: nu a mai trebuit să verifice nivelul de combustibil, nu a mai trebuit să caute un loc de parcare la întoarcere și nu a mai simțit acel mic stres dinaintea unui drum lung, atunci când ești și pasager, și navigator, și, de multe ori, și persoana care ține ochii pe drum din bancheta din dreapta.
Au pornit puțin după ora opt dimineața, cât să evite aglomerația de pe centură și primele cozi de mașini care ies din oraș în weekend spre munte. Radu a recunoscut că, în alte dăți când conducea el, prima oră de drum îi lua toată energia strânsă peste săptămână, doar pentru concentrarea în trafic. De data asta s-a lăsat pe spate, a pus mâna pe genunchiul Cristinei și i-a spus doar atât: „De-acum încolo, privim pe geam amândoi."
Drumul spre munte
Traseul către Bran trece prin Valea Prahovei, iar pe măsură ce blocurile Bucureștiului au rămas în urmă, peisajul s-a schimbat treptat: câmpie, apoi dealuri, apoi primele creste ale munților care se văd dinspre Sinaia. Cristina a făcut fotografii pe telefon, fără să-i pese că imaginile ies puțin neclare din mașina în mișcare, iar Radu a povestit, pentru a cincea oară probabil, aceeași amintire din copilărie legată de o tabără la Bușteni.
Șoferul cunoștea bine drumul, a evitat fără efort porțiunea cu lucrări de pe traseul obișnuit și a propus o scurtă oprire la o cafenea de lângă Predeal, acolo unde cei doi au băut o cafea și au cumpărat câteva covrigi calzi. Nu a fost o oprire cronometrată sau grăbită, ci mai degrabă genul de pauză pe care ți-o iei atunci când nu ești tu cel care trebuie să calculeze cât timp mai are voie să stea pe loc ca să ajungă la timp. Cristina a spus la un moment dat că i se pare ciudat de plăcut să nu se uite deloc la ceas.
Dincolo de Predeal, drumul coboară spre Râșnov și apoi spre Bran, iar munții se apropie tot mai mult de șosea. Pe ultima porțiune, mașinile turiștilor formează uneori un șir lung, mai ales dimineața, dar șoferul a găsit un ritm potrivit, fără grabă și fără nervi, exact genul de condus pe care Radu spune că și l-ar fi dorit pentru el însuși, dacă ar fi avut răbdarea necesară după o oră și jumătate de drum.
Castelul Bran, în sfârșit
Au ajuns la Bran puțin înainte de prânz. Castelul apare de departe, cocoțat pe stânca lui, exact așa cum îl știe toată lumea din pozele turistice, dar altfel atunci când îl vezi cu adevărat, cu ceața care se ridică ușor dimineața de pe pădurea din spate. Șoferul i-a lăsat aproape de intrare, le-a spus la ce oră îi așteaptă și unde anume va parca, apoi le-a urat vizită plăcută, fără să-i grăbească deloc cu ora de întoarcere.
Cristina a recunoscut că, deși știa povestea legată de Vlad Țepeș și de legenda lui Dracula, tot a simțit un fior autentic urcând scările de piatră ale castelului, prin camerele mici, cu tavane joase și mobilier vechi, cu ferestre din care se vede toată valea de dedesubt. Radu s-a oprit mai mult la curtea interioară, la fântâna secretă și la scara ascunsă dintre etaje, fascinat de ideea că un loc atât de mic, la prima vedere, ascunde atâtea colțuri.
Au petrecut aproape două ore înăuntru, fără să se grăbească de la o sală la alta, oprindu-se acolo unde le plăcea, revenind uneori la câte o cameră care le atrăsese atenția prima dată. Fără mașina proprie de care să-și amintească în vreun moment, fără gândul că trebuie să plece în douăzeci de minute ca să prindă loc de parcare mai aproape, timpul petrecut la castel a curs altfel, mai lejer.
Câteva ore bune în Bran
La ieșirea din castel, micul târg de suveniruri de la poalele stâncii i-a ținut ocupați aproape o oră. Cristina a cumpărat dulceață de afine și un magnet pentru frigider, iar Radu nu a rezistat unei pălării de lână, deși era încă vară. Au prânzit la un restaurant din apropiere, cu specific tradițional, la o masă de afară, cu vedere spre castel, fără să se uite la ceas și fără să calculeze cât mai au de mers până acasă.
După masă, au mai făcut o plimbare scurtă prin sat, pe lângă gospodăriile tradiționale și micile pensiuni cu flori la ferestre. Cristina a spus că, dacă ar fi condus ei înșiși, probabil ar fi grăbit acest ultim ceas, gândindu-se deja la drumul lung de întoarcere și la ora la care trebuie să ajungă acasă ca să se odihnească pentru săptămâna următoare. Așa, însă, au mai stat pe o bancă la marginea drumului, au privit muntele și au vorbit despre nimic anume, ceea ce, spune Radu, se întâmplă din ce în ce mai rar între ei, prinși cum sunt în programul de zi cu zi.
Drumul înapoi, seara
Șoferul îi aștepta exact unde stabiliseră, cu mașina răcorită și cu un zâmbet care nu părea deloc obosit, deși petrecuse ziua așteptând prin zonă. Pe drumul de întoarcere, lumina serii a colorat munții altfel, iar Cristina a adormit undeva pe la Predeal, cu capul pe umărul lui Radu, fără nicio grijă legată de faptul că cineva ar trebui să rămână treaz și atent la volan.
Radu a povestit mai târziu că a fost, probabil, prima dată în ultimii ani când a făcut un drum de peste două ore fără să simtă nevoia să verifice oglinzile la fiecare câteva secunde sau să se enerveze pe cei care depășesc neregulamentar. A putut, în schimb, să se uite pe geam, să răspundă la un mesaj de la mama lui și să se gândească, pur și simplu, la ziua bună pe care tocmai o încheiaseră.
Au ajuns înapoi în București seara târziu, cu orașul aprins în lumini, dar fără oboseala aceea specifică unui drum lung condus chiar de ei. Șoferul i-a lăsat exact în fața blocului, i-a ajutat cu sacoșa de suveniruri și a plecat abia după ce s-a asigurat că au ajuns cu bine până la intrare.
Ce rămâne după o asemenea zi
La câteva săptămâni distanță, Cristina și Radu tot mai povestesc despre ziua aceea de la Bran, dar nu neapărat despre castel, deși le-a plăcut mult, ci despre cât de diferit a fost drumul în sine. Pentru ei, diferența nu a stat doar în faptul că au ajuns relaxați la destinație, ci în faptul că au avut, pentru câteva ore bune, ocazia de a fi doar doi oameni care merg undeva împreună, fără ca vreunul dintre ei să fie și șofer, și ghid, și responsabil de tot ce ține de drum.
Radu spune acum că nu se mai gândește la o excursie de o zi la munte fără să ia în calcul un șofer personal, mai ales atunci când distanța dus întors depășește trei sau patru ore de condus. Diferența de cost față de a merge cu mașina proprie, spune el, se simte mult mai puțin decât diferența de energie rămasă la finalul zilei, energie pe care, altfel, ar fi lăsat-o toată pe șosea.